Prima Ciupercăreală din rulotă

Prima dată când am ciupercit magie la rulotă

“Sub tălpile goale mi se zbate ceva umed și alunecos care m-ar face să tresar dac-aș simți că se și mișcă. Pentru că am continuat pasul, mi-a ieșit printre degetele tălpilor aproape dezobișnuite de viață vie ceva galben, familiar și captivant – culmea, deloc dezgustător, grețos sau deranjant. Parcă am o amintire antică cu gălbejitura asta!”

Era prima dată când ieșeam cu proaspăt cumpărata mea rulotă-n lume și abia îi descopeream nebunia libertății. Umblasem multă vreme desculț toată viața dar ultimii ani îi petrecusem desculț pe scene, pe bitum, pe lemn, pe… tare, pe mort, pe regularizat, prea puțin prin iarbă. Am parcat dubița pe mal de pârâu, undeva prin Apuseni, între văi, fără semnal și mi-am dat jos absolut totul de pe mine. Am pus telefonul departe, am pus o eșarfă la îndemână în caz că apare cineva și am început să mă zbengui prin iarba udă de la ploaie, prin apa pârâului și prin nămolul atât de atrăgător, moale și răcoritor sau fierbinte-n soare. N-am rezistat și am ajuns și-n pădure iar peste trunchiuri căzute și pietre incomode, m-am prins repede că vreau să caut mușchi sub talpa mea grea de urs. Ajuns în patul verde, umed, moale și vindecător am simțit cum cu textură total diferită se moșcoflește iremediabil sub talpa mea de urs. Era primul gălbior pe care-l vedeam viu de tare multă vreme.

Învățasem când eram copil de la taică-meu cum să recunosc câteva “tipuri de ciuperci” și sigur că n-aveam nici un dubiu că am dat peste “bureței”, cum le spune maică-mea. N-am întrerupt niciodată legătura cu pădurea, nici în toți anii mei de scenă și București, dar Arieșeniul meu drag unde am crescut fusese tot mai des doar un loc de vizitat scurtuț pentru întâlniri cu familia. Habar n-avea gălbiorul ăsta ce avea să stârnească-n mine. Sigur că a fost doar vârful aisbergului fiindcă uitându-mă-n jos am văzut că sunt, de fapt, într-un mic “lan” de minunățiile astea și amintindu-mi despre ei m-am năpustit, gol pușcă în genunchi, în mușchiul umed, să culeg doi pumni.. Fragezi, limpezi, colorați; mari, mici și texturați; aromați și fragili dar mulți și unicați în textură; parfumați, blajini, binecuvântați – i-am văzut, atins și simțit într-un milion de feluri magice și viața mea n-a mai fost niciodată la fel după acel fatidic moment. În vria descătușării s-au trezit nebunii să mi se-arate! În prima mișcare pe care-am făcut-o ca să dezlănțuiesc ce stătea-nchis de ani de zile s-au trezit șturlubaticii ăștia să mă gâdile-n talpă și să-mi amintească de viitorul meu.

M-am întors cu ei în pumni, i-am clătit în pârâu și i-am aruncat direct în tigaia unde i-am fript instant cu unt și sare și încă gol pușcă i-am mâncat pe loc cu niște roșu sec din podgorii arădene care, sigur, deja era desfăcut fiindcă ar fi fost și păcat să țopăi gol prin pădure fără așa licoare strepezindu-mi fălcile și gândul. Am renăscut și sigur că mi-am petrecut restul zilei culegând, bând, țopăind, cântând, râzând, făcând un foc și alergând de colo colo ba prin pârâu, ba prin pădure, mai îmbrăcat spre seară fiindcă se face răcoare gravă chiar și vara acolo unde cresc minunile astea, dar schimbat iremediabil și parcă lovit în moalele capului. Am trăit seara cu parte din vechile dureri efectiv evaporate și visându-mi fostele iubiri cum s-ar bucura și zâmbi de-ar fi fost cu mine-n binecuvântata mea regăsită nebunie. M-am simțit și foarte mare și foarte mic în același timp și mi-au venit în minte familia și strămoșii. Stelele, brazii și aerul curat și rece m-au primit la locul meu între ele și viitorul n-a mai fost niciodată la fel.

Am fost marcat de experiența mea revelatoare dincolo de orice așteptări iar ce a urmat decurgând de-aici m-a convins într-un final de drumul fantastic pe care sunt acum, chiar dacă atunci nici prin vârful minții nu-mi trecea ce avea să urmeze sau ce alte peripeții m-au ghidat prin drumul meu inițiatic de Prâslea printre zmei, zâne și sfinte Vineri. Sigur că atunci nu realizam asta dar pe scurt, viața mea tocmai se adeverea ca fiind un basm iar aventurile, care deja-mi fuseseră multe și fantastice și-aveau să devină încă și mai și, erau doar probe prin lunga narațiune epică a vieții care-a urmat.

Stai prin preajmă dacă vrei să mai citești din ele iar dacă ți-a plăcut ce scrie mai sus mă poți susține aici. Sigur că nici distribuirile nu strică deloc sau chiar, de modă veche, să povestești așa, cu gura ta reală, unui prieten ce-ai citit aici.. Fă-o ca să mai aducem în atenție și altceva decât ne-am obișnuit să vadă pruncii noștri. Mulțumesc mult

Eu sunt Ursu Dinpăduremâncătorul, Îndelungvorbitorul și Îndubălocuitorul – ciupercuționist, grasfluensăr și trubadurs celebru și până data viitoare te las cu gândul meu preferat:

Mai bine murdar de viață decât curat degeaba!